joi, 14 mai 2009

marți, 24 martie 2009

De la o poveste... :D

ce se intamplase cu romul din sticla ingropata? si acum stii sa calci camasi?
stii ca memoria mea nu e foarte incapatoare, nu stiu tot, dar nici nu am nevoie sa stiu tot.

nici macar fusta aia urata nu mi-o amintesc.

stiu in schimb patul lui mihai in care mi s-a facut rau :)) va rog, fara detalii!

sunt convinsa ca de fapt ai mai multe amintiri, unele nu-s de povestit publicului:))
daca am fi stiut cum privim acum inapoi, tot nu puteam sa "traim" mai intens! eu asa imi amintesc, ne-am bucurat de fiecare plecare, de fiecare zi, de fiecare ora, de fiecare prieten-achizitie noua sau pe care ii aveam deja.
despre de orele de somn, probabil ne multumeam cu alte emotii, nu aveam nevoie de somn.

da, am "evoluat", nu mai stau cu teama daca ma lasa tata sa merg sau nu in tabara, nu mai beau vin pana mi se face rau (beau whisky cu red bull - in ordinea asta), nu ma mai indragostesc de nici un judet, nu mai am emotii cand trec pe langa cutia postala, nu mai vine lushu sa doarma in patul meu ca sa il apar:)

nu-mi mai amintesc ultima data cand m-am plimbat prin ploaie, cum imi placea tare mult.
multe s-au schimbat, mai multe au ramas la fel.
multe amintiri frumoase, mare parte comune, ca doar "buna! noi suntem monica!" :)

:P

Eu o sa ma supar ca voi nu puneti nimic si nu scrieti nimic si nu dati accept nici macar la invitatia de a face parte din autori asa ca o sa sterg blogu asta daca nu-mi vine nicio idee mai buna.
Pana atunci... am sa mai pun cate ceva :D

duminică, 22 martie 2009

Gelu


De la Gelu am invatat ca tineretea nu e o varsta ci o stare.

Tot de la Gelu am invatat ca nu exista sacrificii prea mari cand iubesti, ca in dragoste e permis orice si cand vezi ca nu este absolut nici o cale, mai bine il eliberezi pe cel de langa tine.

De la Gelu am invatat ca poti avea 40 de ani si prieteni de 17.
De la Gelu am invatat ca oricat ai darui, niciodata nu e suficient.
Am invatat ca atunci cand simti ca nu mai poti lupta pentru tine trebuie sa gasesti puterea de a lupta pentru ceilalti.
Am invatat ca nu trebuie sa astepti o rasplata pentru ce daruiesti, ci sa-ti iei bucuria tocmai din faptul ca poti face pe altii fericiti.

Gelu a stiut mereu sa exprime stari care noi nu am stiut sa le exteriorizam. El, pensula si culorile lui au facut atat de multe in viata noastra...

De la Gelu am invatat ca mergem prin viata ca niste umbre. Ne intalnim, ne despartim si ne urmam fiecare calea. Mergem prin viata ca niste umbre, dar lasam urme.
Iar el a lasat urme in viata noastra.

N-o sa uitam apusurile de pe dealul Babadag privite de la etajul 3 din balconul lui Gelu, cu fundul pe butoaiele de muraturi.
N-am sa uit noptile la grota langa focul de tabara si cantecele de pe stanci. N-am sa uit frigul si muschii de copac pe care ii aduna Gelu din padure sa ii tinem sub noi.
N-am sa uit ceaunul imens pe care il taraia prin padure ca sa ne aduca si sa ne faca noua ciorba de peste. Nu am sa uit blugii lui pictati, palaria cu suvita blonda a Adinei, closca cu puii primita cadou de la Mada.

Da, Gelu a lasat urme.
A lasat picturi, a lasat oameni, ceea ce este cel mai important. Si in viata mea a lasat multe urme, chiar daca a fost de multe ori o umbra.
Cu veselia lui molipsitoare. Unii oameni zic ca e nebun si vorbesc serios. Si eu zic ca e nebun, doar ca nebunia e o calitate

de la Madalina...

ha,ha....ce poza..ce vremuri!
eu de cate ori ma gandesc la sulina si la voi...imi vine in minte ziua aia cand am batut coclaurii cu hartia de turnesol in mana sa luam ph-ul fiecarei baltoace care ne iesea in cale...nici azi nu o sa inteleg...de ce (si chiar daca o sa inteleg de ce, nu o sa inteleg de ce o zi intreaga chinul de a sta cu marea la 2 pasi,fara macar o baie mica).
despre tunsoarea mea periuta...doar ce dadusem admiterea la arte si pana la imbarcarea spre sulina mai erau 2 ore...timp in care am ramas cu coada mea prinsa cu elastic rosu in mana.
cat despre gelu...merita vazut! :P (eu vb, care de 3 zile sunt pe aici si nu l-am cautat...rusine sa-mi fie!).
acum ramane intrebarea...moni, pe cand la sulina?

Sulina noastra draga...

Am vorbit cu vechi cunostinte si am realizat cum a trecut timpul. Pe langa noi uneori, prin noi de cele mai multe ori.
Ieri mi-a trimis Cristi o poza. A gasit-o pe panoul de informare al sediului ARBDD din Sulina.
Am ras si am plans uitandu-ma la o poza neclara si veche despre care nici macar nu stiam ca exista, desi cand ma uit la ea parca imi aduc aminte cand s-a facut. Imi dau seama ca mai mult imi imaginez care ar fi fost circumstantele decat sa imi aduc aminte, dar prefer sa cred ca nu am uitat.
Si nu, chiar nu am uitat. Imi aduc aminte multe amanunte ale taberelor de la Sulina.
Imi aduc aminte de exemplu ca in anul cand e facuta poza care mi-a trimis-o CRS (hehe... de cand nu i-am mai zis asa!) noi, fetele de la eco eram cazate in prima camera pe stanga de la etajul 1. Era o camera mare cu paturi etajate de fier. Patul meu era primul pe stanga, jos. Vizavi de mine cumva pe diagonala statea Monica. Patul de sus. Eram cazati cu vreo 2-3 fete de la Dorosencu pe care nu le suportam. Si cu Mada de la Babadag. Era anul cand Mada se tunsese scurt scurt... periuta. Si cand a realizat Gelu ca a crescut Madalina si e adolescenta.
Imi aduc aminte ca baietii de la speo erau cazati pe acelasi etaj, ultima camera pe dreapta.
Imi aduc aminte ca am pus pariu cu Silviu si apoi cu Marica. A fost anul cu alcoolul. Cand am baut la lanturi si am castigat ambele pariuri. Cand mi s-a facut apoi rau in camera si n-am mai putut ajunge la cimitir in ultima noapte de tabara.
Erau abia primii ani de Sulina, nu cred ca aveam mai mult de 15 ani. Erau anii in care in Sulina nici macar masini nu erau, cand tabara nu avea o baie functionala si trebuia sa iesim afara. Cand ne pierdeam zilele la plaja si activitati (tinute pe iarba din curtea din spate, cu fundul pe buturugi, copiind unii de la altii sau pe plaja cu ochii spre mare), serile la lanturi pe faleza, noptile in mare, sus in umbreluta sau ciuperca si la cimitir langa cei doi copii si diminetile pe plaja, la rasarit, inveliti pana la ochi in paturi si haine ca sa nu ne manance tantarii. Nu imi aduc aminte cand dormeam, stiu doar ca mereu erau dimineti luminoase. Era soare si zi cand ajungeam in camere, si totusi nu pierdeam micul dejun sarac cu acelasi gem tare si margarina si ceai.
Incerc sa-mi mai aduc aminte de anul acela, anul in care s-a facut poza, dar mi-e oarecum teama sa nu incurc anii si taberele, pentru ca din fiecare an am pastrat amintiri frumoase pe care nu am sa le uit niciodata.
Am imbatranit poate. Acum fac planuri de plecat la vara la Sulina cu niste oameni care nu au fost niciodata in taberele eco-speo-astro (cum le numeam) si care nu au sa inteleaga niciodata de ce vreau eu la 2 noaptea sa bat 2 km pana la plaja sa fac baie, la 3-4 sa ma intorc, sa ma opresc cel putin 20 de minute in cimitir, sa ma asez cu fundul pe nisip si sa stau sa ma uit la o statuie fara sa zic nimic. Apoi, dupa nici o ora, de ce vreau sa bat din nou cei 2 km pana pe plaja sa astept sa rasara soarele, ca apoi sa ma intorc. Care nu au sa inteleaga de ce ingrop o sticluta goala de rom cu o foaie in ea si un mesaj in nisip, lanaga mormantul capitanului de vas...
Nu stiu sa le raspund la intrebari. Clar, oamenii evolueaza, la fel si lucrurile din jur. Ce mai radeam de cei care de 1 mai veneau cu masinile in chei, ascultau muzica la casetofonu auto, faceau gratar si plecau... oare nu am ajuns ca si ei?
Acum am crescut. Nu mergem cu trenul, mergem cu masina. nu mai merg cu personalul ca pe vremuri. Nici cu nasu, acum imi iau bilet.
Nu au trecut atat de multi ani de cand plecam pana la Alba Iulia cu personalul. Sau ne intorceam. Sau inghetam de frig noaptea in cetate la Sighisoara ascultandu-l pe Marni vorbind despre tuica fiarta, placinte la cuptor si soba lu bunicasa.
Radea un baiat de mine ca nu stiu sa calc camasi. Prietenii mei purtau tricouri negre cu Metallica, nu camasi. In rucsac le aruncam oricum, nu le asezam frumos in valiza sa nu le sifonez.
oare daca as fi stiut atunci ca de acele momente imi voi aminti mereu cu drag, le-as fi trait altfel? Atunci mergeau de la sine, n-am simtit niciodata ca fac ceva special. Desi... noi am fost altfel de tineri. Am trait si am facut ceva special. Ar trebui sa mai incercam. Tineretea nu e o suma de ani, e o stare... Daca nu ma credeti, uitati-va la Gelu.

cateva poze


... asta e de la CRS



... o expeditie pe timp de iarna la Zid si ghetele de dupa pe aragazul lui Gelu


... un cort dezafectat... poza de la adi

Din oceanul pacific...

Asa...
Dintr-un exces de amintiri am scris un post pe circulampecontrasens si lumea a reactionat.
Cu amintiri si de astea...
Si pentru ca sunt foarte drumoase discutiile care au pornit pe tema asta m-am gandit asa: facem noi un blog comun, in care fiecare din noi cei ce am fost vreodata pe acolo pe plaiuri zicem cate ceva.
O injuratura, o gluma, o poza, o amintire... eu de exemplu pana sa imi zica azi Catalina uitasem de bradutul de pe buca ei si Mos Craciun atasat.
Am vazut ca au inceput sa apara tot felul de poze dubioase de cand eram tineri... deci hai sa ne folosim si de astea...
Eu va trimit invitatii la toti care vreti sa colaborati, lasati-mi doar adresele de mail.
Ma bazez pe voi ca va mai amintiti care ceva, sa nu-mi scada entuziasmul de azi.
E ca un oracol sau caiet de amintiri, dar acu a evoluat tehnologia...
Din oceanul pacific,
A iesit un peste mic
Si pe coada lui scria
Te iubesc nu ma uita

PS: O sa copiez ce-am mai scris eu despre zilele alea din cand in cand la mine pe blog, asa ca idee...